Cât costă favorizarea a două studente la un examen? Depinde pe cine întrebi.
Săptămâna trecută, PressOne a publicat o investigație care explora istoria încălcărilor legii la Facultatea de Psihologie a Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, dintre care cea mai importantă se petrecuse în primăvara anului 2021, prin sancționarea mea disciplinară, declarată ilegală de Tribunalul Iași și ulterior de Curtea de Apel Iași. La câteva ore de la publicarea materialului, a început să-mi sune insistent telefonul de la redacția Bună Ziua Iași, un tabloid ieșean cunoscut, printre altele, pentru portretele flatante realizate rectorului Tudorel Toader sau platormei oferite terapeuților “holistici” sau senatoarei Diana Șoșoacă. Articolul publicat a doua zi e centrat pe afirmațiile decanului Ștefan Boncu, autorul sintagmei “dincolo de orice regulament”, prin care încercase să-mi impună în 2021 favorizarea a două studente la examenul din sesiunea de restanțe. E prototip al unui stil de management instituțional relevant de explorat. Dacă te uiți puțin în jur, poate chiar la angajatorul tău, s-ar putea să-l observi des.
Din start, e de remarcat că decanul Boncu refuză orice răspuns pentru PressOne, instituția de presă care, în ultimii 8 ani, a publicat investigațiile de plagiat care au zguduit politica românească, documentând, printre altele, doctoratele fostului prim-ministru Nicolae Ciucă, ale fostulului Minstru al Educației Sorin Cîmpeanu, ale fostului Ministru de Interne Lucian Bode, inclusiv o investigație a tezei de doctorat a fostului procuror-șef al DIICOT, ulterior adjunct al Procurorului General al României, Codruț Olaru, investigație care avea să determine, în cele din urmă, Consiliul de Etică și Managment Universitar, organismul desemnat prin Legea Educației 1/2011 cu suprvegherea respectării legii de către universități, să-l amenințe pe rectorul Tudorel Toader cu revocarea, concluzionând într-un raport oficial: “Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a dorit să paseze răspunderea către CNATDCU, acțiune care denotă o lipsă de responsabilitate instituțională. Acest caz este dovada că la nivelul UAIC nu se respectă legislația în vigoare, respectiv politicile de echitate și etică universitare la nivel național asumate prin carta universitară și reglementările interne”.
Această instituție de presă nu primește, deci, niciun răspuns de la decanul Boncu, care vrea să comunice doar printr-un tabloid local foarte prietenos cu Universitatea ieșeană. În răspunsul oferit acolo, decanul, după cum spune și autoarea articolului, “a ezitat să răspundă […] dacă, într-adevăr, i-a propus profesorului Andrei Dumbravă să treacă cu vederea peste lipsa prezențelor și a activității din timpul semestrului” dar, mai important, a atins câteva puncte esențiale pentru stilul de management pe care-l explorez aici.
În primul rând, decanul spune că m-aș fi declarat avertizor în interes public ca să scap de acuzațiile de a fi un profesor “problematic”. O temă preferată a conducerii Universității, care în ultimii 3 ani a insistat de mai multe ori, atât în cursul anchetei disciplinare, cât și în procesul pierdut în două instanțe și ulterior în diverse răspunsuri la memorii pe care le-am adresat, că n-aș fi avertizor de integritate sau, în alte situații, că ar trebui chiar să renunț la această poziție.
Miza poziției de avertizor devine mai clară dacă ne uităm la istoria turbulentă a legii care îi reglementează activitatea. Apărută, inițial, în legislația din România sub denumirea de “avertizor de integritate”, poziția avea să fie reglementată printr-o lege cu doar 11 articole, promulgată în 2004, care instituia posibilitatea protecției legale în fața sancțiunilor disciplinare pentru avertizori și obliga instituțiile publice să își modifice regulamentele interne pentru a oferi protecție avertizorului de integritate. În cei 18 ani în care legea avea să fie în vigoare, Universitatea ieșeană nu pare să fi reglementat vreodată prin vreun document intern (fie regulament, fie Cartă) statutul avertizorului de integritate.
După 2007, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, România avea să fie nevoită să-și armonizeze legislația internă cu cea europeană, în care avertizorii de integritate au un statut crucial pentru funcționarea democratică a statelor membre, beneficiind de protecție legală sporită. Printr-o directivă din 2019 a Parlamentului European, statelor UE li s-a solicitat modificarea legislației avertizorului în vederea standardizării protecțiilor legale de care acesta să beneficieze similar în orice țară membră UE. Deși art. 26 al directivei obliga la intrarea în vigoare a noii legislații până pe 17 decembrie 2021, România avea să întârzie cu exact un an peste acest termen-limită, activând procedura de infringement a UE, tergiversând, cu mari controverse, promulgarea unei noi legi a avertizorului.
Descrisă inclusiv în Parlament ca o reintroducere a turnătoriei la Securitate (temă preluată ulterior în mod repetitiv de presa eurosceptică și conspiraționistă din România) și adoptată într-o formă inițială care interzicea avertizorilor să vorbească direct cu presa (impunându-le să facă inițial o raportare internă, după care să aștepte 3 luni), scădea masiv amenzile propuse pentru instituțiile care hărțuiau avertizorii și introducea formule vagi care cereau ca raportările să fie “adevărate și necesare”, nefiind clar cine urma să aprecieze dacă erau necesare, legea a fost retrimisă de președintele Iohannis la Parlament și adoptată într-o formă care în continuare descurajează avertizorii, care rămân și astăzi hărțuiți de angajatori, așa cum documentează pe larg o celebră serie produsă de Recorder. După promulgarea legii, rectorul Tudorel Toader avea să descrie zâmbind avertizorii ca persoane care “stau uneori la masă cu noi, la serviciu cu noi, în comunități alături de noi”.
Realitatea e că, departe de a mă declara post-hoc avertizor pentru a scăpa de vreo sancțiune disciplinară, în ianuarie 2021, cu 4 luni înainte de ancheta disciplinară, i-am semnalat decanului Ștefan Boncu protestul a peste 100 de studenți, profund nemulțumiți de tentativa domnișoarei prodecan Nicoleta Laura Popa de a-mi impune să formulez în sesiunea de examene subiecte de evaluare pe parcurs pentru două studente care nu veniseră la aceste evaluări în timpul semestrului. Cerința nu doar că nu era OK din punct de vedere etic, având în vedere că toți colegii lor se prezentaseră la evaluările pe parcurs în timpul semestrului, în lunile noiembrie și decembrie, având deci cu peste o lună mai puțin timp la dispoziție decât ar fi avut cele două studente, dar era și ilegală: Legea Educației Naționale 1/2011, în vigoare atunci, reglementa la art. 144 că evaluarea pe parcurs era obligatorie, iar metodologiile de evaluare se stabileau de către senatele universitare, în cazul de față prin regulamentul studenților UAIC, care stabilea la art. 44 că modalitățile de evaluare se stabileau prin fișa disciplinei care nu se modifica pe parcursul semestrului. Dat fiind că în fișa disciplinei, aprobată și semnată de facultate în septembrie 2020, specificasem explicit că evaluarea pe parcurs avea să aibă loc în timpul semestrului, efectul de domino era simplu: se încălca fișa disciplinei, deci se încălca regulamentul studenților, deci se încălca Legea Educației (care, de altfel, includea și art. 202, interzicând discriminarea între studenți).
Feedback-ul de la studenți a fost tranșant: din 113 votanți, 95% s-au pronunțat împotriva unei astfel de favorizări. Mesajele lor de protest au fost la fel de tranșante (n-am exclus cele câteva replici critice la adresa mea, care nu conțin însă vreun argument real). A doua zi, am depus la decanat un memoriu cu rezultatul votului și mesajele studenților și am trimis un mesaj prin e-mail decanului Boncu și prodecanului Nicoleta Popa, având la cc 82 dintre cei peste 100 de votanți, cei care și-au exprimat dorința de a fi parte din conversația online (restul menționând explicit că se temeau să-și semneze mesajele de nemulțumire, fie și cu o adresă de e-mail).
Răspunsul decanului a venit abia peste 2 săptămâni, pe 2 februarie, după ce examenul avusese deja loc, fiind mesajul care le declară pe cele două studente ca aflându-se “dincolo de orice regulament” în timp ce mă acuză de încălcări “violente” ale drepturilor studentelor și de “crucificarea” lor, fără a preciza vreun articol de regulament care conținea respectivele drepturi. Când i-am solicitat să-mi indice ce articole de regulament încălcasem, mi-a comunicat scurt că refuză să intre într-o “dispută personală” cu mine. Din nou, un marker prototip al aceluiași stil de management: solicitarea respectării legii și a regulamentelor înseamnă o “dispută personală”.
E-mailul decanului mai conține un detaliu important: eram anunțat că cei 4 reprezentanți ai studenților erau de acord cu decanatul. Problematic, având în vedere că Regulamentul studenților reprezentanți îi obliga “să dea dovadă de o bună cunoaştere a problemelor legate de activităţile didactice şi sociale ale studenţilor pe care îi reprezintă şi să participe activ la soluţionarea acestora” și “să informeze studenţii pe care îi reprezintă prin mijloace formale şi informale” (art. 13, p. 32). Când reprezentanții studenților avizează o decizie împotriva căreia protestau peste 100 dintre colegii lor, e foarte complicat să mai spui că reprezentativitatea mai există. De altfel, problema cu reprezentanții studenților e veche și cunoscută în Universitate: în 2014, când o decizie nepopulară de majorare a taxelor scosese zeci de studenți la proteste, rectorul de atunci îi declara irelevanți, anunțând că nu stă de vorbă decât cu reprezentanții lor, care, surprinzător, nu aveau nicio reclamație legată de majorarea taxelor. După un deceniu, statutul studenților reprezentanți părea să se fi schimbat prea puțin: în timpul alegerilor de rector din 2024, aveau să acuze că erau supuși presiunilor pentru a vota la alegeri. În vara lui 2021, reclamând situația și către Rectoratul Universității, aveam să primesc un răspuns similar: studenții vorbeau doar prin reprezentanți, iar orice altă opinie reprezenta o subminare a mecanismelor decizionale (fiind semnat de prorectorul de resort). Mai spectaculos, în același schimb de replici, Rectoratul avea să clasifice declarația decanului Boncu, de a le plasa pe cele două studente “dincolo de orice regulament”, ca fiind un simplu “drept la replică” și refuzând să ia orice măsuri.
Protestul din 2021 nu fusese primul. Cu fix un an înainte, în aceeași sesiune de examene din luna ianuarie, la acceași disciplină pe care o predam, alți peste 100 de studenți protestaseră la fel de tranșant împotriva aceleiași conduceri. Știind de existența platformei Moodle în facultate, care permitea susținerea testărilor în mod automat, cu aflarea rezultatului pe loc, le propusesem studenților s-o folosim pentru examen. Au fost încântați, dat fiind că nimănui nu-i convin zilele de așteptare a notei în care profesorul corectează examenele. Dintr-o discuție cu aceeași domnișoară prodecan Nicoleta Popa, am aflat că îmi era interzis: studenții s-ar fi “temut” de o asemenea manieră de examinare, pentru că nu fuseseră “instruiți” s-o utilizeze. Dat fiind că utilizarea platformei însemna click cu mouse-ul pe câte o variantă de răspuns și click pe submit la final de examen, pretinsul motiv era de neînțeles.
I-am întrebat la ultimul curs pe studenți dacă au asemenea probleme, mi-au răspuns că nu și am formulat un memoriu prin care solicitam accesul în laboratorul de informatică pentru examenul în format digital, pe Moodle. Răspunsul a venit doar după ce am semnalat printr-un nou memoriu încălcarea legii care obligă instituțiile publice la oferirea unui răspuns în cel mult 30 de zile. Semnat tot de domnișoara prodecan Popa, răspunsul anunța sec “Nu se poate aproba din cauza gradului de ocupare al laboratorului”. Ciudat, având în vedere că opis-ul sălilor pentru sesiune spunea că laboratorul era liber. Mesajele de protest ale studenților au fost atunci la fel de tranșante ca cele ale colegilor lor din generația următoare. După un protest al studenților adunați în fața decanatului, laboratorul de informatică avea să se elibereze brusc, iar examenul avea să se țină așa cum își doreau toți studenții, care și-au primit nota pe loc.
Titlul clickbait de tabloid din cotidianul BZI care sugerează manipulativ un scandal sexual nu livrează prea multe. Scandalul “cu două studente și un profesor” nu conține decât declarațiile mele legate de respectarea legii și un decan foarte supărat că a apărut în PressOne, care anunță că aș fi făcut lucruri “îngrozitoare”, fără să dea detalii care (așa cum și în 2021 refuzase să-mi arate ce drepturi încălcasem “violent”) și pare să ignore normele GDPR, publicate și pe site-ul Universității când menționează că una dintre studente ar avea “dizabilități” (fără să explice ce relevanță are asta pentru respectarea legii), încercând un apel la emoție, o eroare logică elementară, fără să comenteze nimic despre procesul pierdut în instanță și nici despre protestele sutelor de studenți împotriva decanatului din 2020 și 2021. E relativ bizar să înțelegem cum s-au raliat de două ori câte 100 de studenți în spatele unui profesor care face “lucruri îngrozitoare” (dar rămase super secrete).
Ultima informație explozivă dezvăluită de decan e că mi s-ar fi luat cursul. După protestele a câte 100 de studenți în 2 ani consecutivi împotriva deciziilor conducerii privitoare la cursul respectiv, e oare surprinzător? Ce avem de înțeles de aici e că aș fi de fapt invidios, obsesiv și mânat exclusiv de răzbunare, deci nothing to see here, please disperse.
Să explorăm, totuși, detaliile omise de decan. E adevărat că, după sancțiunea disciplinară din luna mai, directorul de departament, co-semnatar alături de decan al referatului de anchetă disciplinară, a convocat o ședință de departament în care a supus la vot acordarea cursului unui alt cadru didactic. Acolo, avea să prezinte colegilor o pretinsă evaluare din partea studenților, în care aveam nota 6.39, semnificativ mai scăzută decât media departamentului de psihologie, de 8.35
Ah, acum înțelegem. Eram, deci, un profesor dificil, repetat evaluat negativ de studenți, care își meritase sancțiunea disciplinară și căruia trebuia să i se ia de urgență cursul. Dacă însă ne uităm la datele prezentate atunci de directorul de departament, vedem că pretinsa evaluare se întinde din 2012 până în 2019, iar noi eram în 2021. Unde să fi fost evaluările studenților din ultimii 2 ani, având în vedere că Legea 1/2011 prevedea la art. 303 (2) că evaluarea din partea studenților era obligatorie, iar Carta spunea la art. 14 că evaluările se fac obligatoriu anual? Directorul de departament ne-a anunțat că “aceste evaluări nu au fost făcute în perioada pandemiei, adică în ultimii 2 ani universitari, ne-existând contactul cu studenții și intratul în săli, rectoratul a considerat nepotrivit acel chestionar“. Colegii din departament au votat, cursul a fost atribuit altcuiva, însă am vrut să verific afirmația directorului de departament. Chiar oprise Rectoratul colectarea feedback-urilor, încălcând propria Cartă? Răspunsul Rectoratului a fost clar: “În perioada pandemiei, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași nu a suspendat colectarea evaluărilor de la studenți”, poziție confirmată și de arhiva de pe site-ul Universității, de unde evaluările aferente Facultății de Psihologie din anul universitar 2020-2021 nu lipsesc.
A.
Aha.
Ce coincidență incredibilă că evaluările studenților din cei 2 ani în care se revoltaseră împotriva decanatului și se raliaseră de partea mea lipseau ca prin minune, nu?
Cât despre pretinsele evaluări dintre 2012 și 2019, cam ce credibilitate au? Exact. Fără proceduri de colectare a datelor, strânse doar prin chestionare creion-hârtie care ajung direct în mâna șefilor fără nicio posibilitate de control extern, evaluările respective au exact credibilitatea pe care ne-o imaginăm. La UBB, spre exemplu, evaluările studenților se fac de peste un deceniu online, în mod centralizat, printr-un formular gestionat de un departament dedicat, nu de fiecare șef care poate avea lucruri de împărțit cu angajați inconvenabili, inclusiv cu colegi avertizori. La Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, implementarea unui asemenea sistem rămâne aparent imposibilă. Mă întreb de ce. Și până când.
Să mai spunem ceva de obligațiile impuse universităților în chiar primele articole ale Legii 1/2011, în vigoare la momentul respectiv? Principiul echității, principiul calității, principiul eficienței, principiul răspunderii publice și toate celelalte principii menite să convingă cetățenii României că trăiesc într-un stat de drept, european, în care calitatea educației e luată în serios și reglementată legal.
Nimic din toate astea nu pare să conteze, de fapt. Ce contează e doar seria de atacuri la persoană, din declarațiile decanului Boncu pentru un tabloid local foarte prietenos Universității ieșene, o altă eroare logică elementară numită ad hominem, menită să dinamiteze orice urmă de îndoială că decanatul e fără pată și să distragă atenția de la semnalările unui avertizor. Decanul Boncu, absolvent de filosofie, pare puțin interesat de asemenea erori. Tot el avea să se auto-proclame, în timpul anchetei disciplinare pe care a condus-o autoritar în mai 2021, ca fiind expert în avertizorii de integritate și să ezite descumpănit atunci când avocata mea i-a atras atenția că se află într-un grosolan conflict de interese ca parte a acuzării și ca auto-proclamat expert. E de remarcat că singura contribuție academică pe care o are la subiect e reprezentată de un articol de opinie, publicat împreună cu 3 colegi într-un jurnal științific al Facultății de Psihologie, care nu pare indexat în vreo bază de date internațională.
Un expert.
E, poate mai clar acum de ce atâta ostilitate în 2022 în Parlamentul României împotriva unei legi europene a avertizorului. În BZI, tabloidul ieșean, cei câțiva trolli mobilizați în grabă, care se ascund în spatele unor nume fictive, înjură de zor și îmi aduc aminte că n-am publicații și nici permis de avertizor și că e irelevant ce am de spus, pentru că aș fi, în esență, un ticălos. Cu nume și prenume, discutând pe date, n-ar îndrăzni să scrie aceleași mesaje, așa cum n-au îndrăznit niciodată. Poate nu întâmplător, presa respectabilă a renunțat de mult la asemenea secțiuni de comentarii. Între timp, în România, presa locală “a sucombat sub presiunea banilor care vin de la partide și care plătesc”, așa cum spune într-un podcast din 2022 Bianca Felseghi, autoarea investigației din PressOne.
Cam așa funcționează stilul de management despre care vorbim: nu răspunde instituțiilor de presă prestigioase care pun întrebări incomode, ignoră datele și dovezile pe care le înlocuiește cu atacuri la persoană legate de invidia criticilor care reclamă încălcarea legii, redusă la o “dispută personală” (eventual o dispută politică în campaniile electorale), păstrând contactul cu un tabloid local dispus să fie prietenos la nevoie și repetă discursul lipsei de timp pentru răspunsurile către invidioșii care vorbesc despre lege (eventual însoțit de bruște probleme cu semnalul la telefon). Sancțiunea disciplinară ilegală e opțională, dar deseori prezentă. Există suficient public care va crede că adevărul e undeva la mijloc și sancționatul “o fi făcut el ceva”, public care n-a aflat încă de faptul că adevărul e acolo unde duc datele, nu moderația diplomată (mai ales cea față de șefii care au puterea de a da sancțiuni).
Toate astea se reiau ad infinitum, cu metoda spală, clătește, repetă.
Ca avertizor, aflat de partea cealaltă a baricadei, îți rămân totuși niște mici bucurii: spre exemplu, onoarea de a fi descris de un rector care a fost Ministru al Justiției într-un guvern PSD ca stând “uneori la masă cu noi, la serviciu cu noi, în comunități alături de noi“.
Noi.
Să reținem însă, ce spune chiar și tabloidul cu un istoric teribil de prietenos cu Universitatea, despre decanul care ocupă funcția deja de 8 ani și care “a ezitat să răspundă […] dacă, într-adevăr, i-a propus profesorului Andrei Dumbravă să treacă cu vederea peste lipsa prezențelor și a activității din timpul semestrului”.